Biserica Ortodoxa Romana Sfanta Cruce Biserica Ortodoxa Romana Sfanta Cruce Biserica Ortodoxa Romana Sfanta Cruce
Biserica Ortodoxa Romana Sfanta Cruce
 
 
   
 
 
 
Biserica Ortodoxa Romana Sfanta Cruce
 
Biserica Ortodoxa Romana Sfanta Cruce
Arata alte articole din aceeasi categorie
Temeiul Sfintei Euharistii

ĂŽnainte de a intra Ă®n reflecţiile asupra Sfintei Liturghii, de a Ă®nţelege ce este ea, rolul ei Ă®n viaţa creştină, este nevoie a pune Ă®nceput bun prin a arăta temeiul ei şi a celorlalte Sfinte Taine Ă®n Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeul-Om. Acest fundament constă Ă®n temeiul de neclintit al expresiei că Adevărul este Persoana lui Iisus Hristos, şi că viaţa noastră Ă®nseamnă participare, experienţă, comuniune cu Iisus Hristos ca persoană şi viaţă.

            „Cuvântul s-a făcut trup şi s-a sălăşluit Ă®ntre noi”(Ioan 1,14) afirmaţie scripturistică ce constituie baza şi noua bucurie a Bisericii. Căci El a lăsat Trupul Lui (Biserica) şi a trimis pe Duhul Său şi nu un sistem filozofic şi nici n-a Ă®ntemeiat o nouă religie. De la Ă®nceputuri până astăzi găsim această realitate a comuniunii liturgice strânsă Ă®n jurului Mesei Domnului: „Şi stăruiau Ă®n Ă®nvăţătura Apostolilor şi Ă®n comuniune, Ă®n frângerea pâinii şi Ă®n rugăciuni” după cum ne relatează „Faptele Apostolilor” Ă®n capitolul 2,42. Aflându-se de atunci Ă®n stare permanentă de ascultare, Biserica - ca trup a lui Iisus Hristos şi comuniune a Duhului Sfânt, este fidelă Ă®ndemnului Mântuitorului de la Cina cea de Taină, unde a spus ca: „Aceasta să faceţi Ă®ntru pomenirea Mea”(Matei XXVI, 26-28 şi cel...) Aici, Ă®n adunarea (sinaxa) liturgică, se găseşte izvorul vieţii, centrul ei, de aici decurgând Ă®nvăţătura nouă, harul ei sfinţitor şi modul Ă®n care ea se conduce. Adevărul ei este viaţă; Ă®mpărtăşirea de viaţă: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă Ă®n voi.”(In. 6, 53)

Prin urmare, Adevărul este viaţă, este fiinţă concretă. Pentru Sfântul Apostol Ioan Adevărul este identic cu viaţa, cu fiinţa, el depăşeşte neajunsul cugetării filozofice a lui Aristotel care vedea viaţa ca o calitate adăugată fiinţei, nu fiinţa Ă®nsăşi. Creştinul trebuie să le rostească dintr-o răsuflare pe amândouă.

            Toată Evanghelia a 4-a, a Sfântului Apostol Ioan autentifică că cunoaşterea este „viaţă veşnică” sau „adevărata viaţă” Ă®nsăşi Iisus Hristos s-a numit Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14. 6)

            Dacă Sfântul Apostol Ioan vede Adevărul ca praxis, ca trăire, ucenicul său - Sfântul Ignatie Teoforul Ă®mbină cunoaşterea şi viaţa Ă®ntr-o abordare antologică a Adevărului, deoarece viaţa Ă®nseamnă fiinţă veşnică, adică fiinţa care nu moare. Domnul Iisus Hristos este Adevărul, nu pentru că este un principiu epistemologic care explică universul, ci pentru că El este viaţa  şi mulţimea fiinţelor, care Ă®şi găsesc semnificaţia nestricăcioasă Ă®ntru Iisus Hristos, care recapitulează Ă®n Ă®ntregime creaţia şi istoria. Viaţa Sfintei Euharistii este viaţa lui Dumnezeu ĂŽnsuşi, ca viaţă de comuniune divină.

            De aceea Sfântul Ignatie numea Euharistia drept „leac de nemurire, doctorie pentru a nu muri”. Iar Sfântul Irineu de Lyon (sec. II) a folosit teologia Euharistiei Ă®n luptă cu dochetismul şi gnosticismul, ce arată că Iisus Hristos a avut trup aparent, arătând că Euharistia este cu adevărat Domnul Hristos, că El este viaţă şi fiinţă Ă®n acelaşi timp, că El se dă ca viaţă, ducând la Ă®mplinirea comuniunii Ă®n Sfânta Euharistie.

            De aceea, când abordăm ştiinţa teologică hristologiei, adică Ă®nvăţătura despre persoana şi opera mântuitoare a lui Iisus Hristos, nu Ă®nţelegem Ă®n primul rând abordarea Ă®nvăţăturii despre acestea Ă®n sens teoretic, faptul că numai cuvintele scripturii ar fi vehicule de comunicare a Adevărului până la noi, aşa cum fac toate ereziile istoriei.

            Când  afirmăm că El este Adevărul, mărturisim şi trăim Ă®nvăţătura despre Iisus Hristos şi opera Sa ca existenţă personală, ce ni se comunică Ă®n relaţia Sa cu Trupul Său, Biserica. Căci dacă nu eşti Ă®n Biserică nu poţi vorbi de o realitate a experienţei personale a lui Iisus Hristos, ce se dăruieşte Ă®n Sfintele Taine, Ă®n mod culminant oferindu-se Ă®n Sfânta Euharistie. ĂŽmpărtăşindu-te de Hristos ca viaţă şi comuniune poţi vorbi după aceea de o comunicare a Lui până la noi şi prin cuvintele Sale, Ă®ncorporate Ă®n Sfânta Scriptură ori Ă®n Sfânta Tradiţie, căci altfel totul este verbalism sectar, fraze Ă®nvăţate mecanic din textele Scripturii şi răstălmăcite după bunul plac.

            O, frate creştine nu tu defineşti modul şi participarea la viaţa lui Iisus Hristos. Ea este dată Ă®n Biserică din Ziua Cincizecimii. Duhul Sfânt, este Persoana care umple distanţa dintre noi şi Iisus Hristos, El realizează actul unirii şi participării omului la Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos Ă®n istorie. El aduce Ă®n Biserică, ca realitate, ca viaţă, evenimentul Iisus Hristos realizând, totodată, existenţa Sa personală ca trup ori comunitate. Mântuitorul Iisus Hristos nu există mai Ă®ntâi ca Adevăr şi apoi ca şi comuniune, El este simultan şi una şi alta. Nu există distanţe Ă®ntre Domnul Hristos, Biserică şi Sfântul Duh, cu atât mai mult Ă®ntre Domnul Iisus Hristos şi Sfântul Duh. De la Ă®ntrupare şi până la Cincizecime se poate urmări pe firul roşu al Sfintei Scripturi, această relaţie existenţială, personală, Ă®ntre Mântuitorul Iisus Hristos şi Sfântul Duh. Fundamentul relaţiei de trimitere Ă®n lume Ă®n Biserică, se Ă®ntemeiază pe relaţia lor Ă®n sânul Sfintei Treimi.

            Aşadar, atât de mare este Taina lui Iisus Hristos Ă®ncât El nu redefineşte separat prin El ĂŽnsuşi ci este parte integrantă a iconomiei Sfintei Treimi. A vorbi despre Iisus Hristos Ă®nseamnă Ă®n acelaşi timp a vorbi despre Tatăl şi Duhul Sfânt.

            Adevărul lui Iisus Hristos şi a Sfântului Duh este identic şi de aceea Duhul Sfânt este numit „Duhul Adevărului”(In.14.17...). Cele două Persoane ale Sfintei Treimi se deosebesc numai după felul Ă®n care lucrează. Evenimentul Cincizecimii la „Faptele Apostolilor” arată acest lucru la modul cel mai concret. Existenţa lui Iisus Hristos vine Ă®n planul existenţei noastre isorice, nu Ă®n mod abstract, după cum cred sectarii care tratează Ă®n mod teoretic cuvintele scripturii, Ă®ntr-o manieră individualistă, ignorând sensul şi rostul comuniunii şi al comunităţii.

            Duhul Sfânt este dătător de putere şi de viaţă, determinând fiinţa noastră spre relaţionare, spre Ă®mplinirea comunităţii, pentru că El este”comuniune”(Kinonia: 2 Corinteni 13,13). Prin Sfântul Duh ne naştem Ă®n Iisus Hristos, Ă®n Taina Sfântului Botez, Ă®ncorporându-ne Ă®n trupul istoric al lui Iisus Hristos - care este Biserica, aşa cum Ă®nsăşi naşterea lui Iisus Hristos a fost „din Duh”, pentru ca fiecare botezat să poată deveni el Ă®nsuşi „Hristos”, adică fiinţă de comuniune şi de adevărată viaţă. De două mii de ani fiecare Liturghie, fiecare taină este un eveniment al Cincizecimii. Fiindcă Sfânta Liturghie Ă®l revelează pe Domnul Iisus Hristos. Adevărul ca vizită, ca prezenţă şi realism, dar nu din afară ci ca „trup” adică interior propriei noastre experienţe, ca o comuniune Ă®n interiorul Bisericii, a comunităţii Ei, şi nu Ă®ntr-o cunoaştere raţională sau Ă®ntr-o experienţă mistică interioară individuală, desprinsă de Biserică, ca şi comuniune cu Iisus Hristos Ă®n Duhul Sfânt. O asemenea formă de religie este naturism religios.

            Acest adevăr ajunge la noi ca rezultat al unei transmiteri istorice, dar se referă la istorie, Ă®n Ă®nţelesul vieţii euharistice, condiţionată fiind de caracterul de anamnează (amintire) şi epicleză (invocare) al Euharistiei. ĂŽn cadrul ei istoria Ă®ncetează a mai fi o succesiune de evenimente, ce vin din trecut Ă®n prezent, Ă®n direcţie liniară. Adevărul nu vine la noi doar pe calea delegării ori a Ă®mputernicirii: Iisus Hristos-Apostoli-Episcopi, Ă®n desfăşurare liniară. El vine ca eveniment al Cincizecimii, cu alte cuvinte, ca o coborâre a Duhului Sfânt, ce asumă istoria liniară Ă®ntr-un prezent harismatic. Drept urmare, toate Sfintele Taine sunt evenimente harismatice şi realităţi ale Cincizecimii.

            ĂŽn cele ce urmează, voi expune Ă®ntr-o anexă (addenda), un material spicuit din cartea renumitului teolog Alexander Schmemann – „Euharistia” – tradusă (şi) Ă®n limba română, fiind un foarte bun instrument de lucru şi de cercetare pentru slujitorii altarelor bisericeşti şi pentru teologi – care o consultă, o citesc şi o citează mereu: Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă Ă®şi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului" (I Corinteni, XI, 29). Plecând de la aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel, ne Ă®ntrebăm care este adevăratul Ă®nţeles al lor. Pentru că nici Biserica primară şi nici Sfinţii Părinţi nu au tălmăcit ca alternativă la "mâncarea şi băutura cea cu nevrednicie" abţinerea de la Sfânta ĂŽmpărtăşanie, Ă®n sensul că respectul pentru Taină şi teama de a nu o pângări să aibă ca rezultat moral refuzarea Sfintelor Daruri. Este evident că nu aceasta a dorit Sfântul Apostol Pavel să spună. ĂŽntr-adevăr găsim Ă®n Epistolele sale, Ă®n Ă®ndemnurile sale, prima formulare a unui aparent paradox, dar care Ă®n realitate constituie baza "eticii" creştine şi izvorul spiritualităţii creştine.

"Sau nu ştiţi", scrie Sfântul Apostol Pavel Ă®n Epistola sa către Corinteni, "că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este Ă®n voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ: slăviţi, dar, pe Dumnezeu Ă®n trupul vostru şi Ă®n duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu" (I Corinteni VI, 19-20). Aceste cuvinte constituie un veritabil cuprins al apelurilor neĂ®ncetate adresate de Sfântul Apostol Pavel creştinilor: noi trebuie să trăim Ă®n conformitate cu ceea ce s-a "Ă®ntâmplat" cu noi Ă®n Iisus Hristos; tocmai de aceea noi putem trăi astfel, doar pentru că aceasta a avut loc Ă®n noi, pentru că mântuirea, izbăvirea, Ă®mpăcarea şi "cumpărarea cea cu preţ" ne-au fost deja dăruite iar noi nu suntem "ai noştri". Noi putem şi trebuie să lucrăm la mântuirea noastră numai pentru că am fost mântuiţi. Trebuie Ă®ntotdeauna şi Ă®n tot timpul, să devenim şi să fim ceea ce, Ă®n Iisus Hristos, suntem deja: "Iar voi sunteţi ai lui Iisus Hristos, iar Domnul Hristos al lui Dumnezeu" (I Corinteni III, 23).

Această Ă®nvăţătură a Sfântului Apostol Pavel este de o importanţă crucială pentru viaţa creştină Ă®n general, şi pentru viaţa sacramentală Ă®n particular. Ea descoperă tensiunea esenţială pe care se bazează această viaţă, de unde ea Ă®şi trage seva şi care nu poate fi Ă®ndepărtată fiindcă aceasta ar Ă®nsemna părăsirea şi, Ă®n acelaşi timp, mutilarea majoră a credinţei Bisericii Ă®nsăşi: Ă®ncordarea ce se află Ă®n fiecare din noi Ă®ntre "omul cel vechi care este corupt de poftele cărnii" şi "omul cel nou, Ă®nnoit după chipul lui Dumnezeu, care l-a creat pe om" prin moartea şi Ă®nvierea Botezului " ; Ă®ntre darul vieţii noi şi efortul de a ne apropia de El şi de a-L face al nostru; Ă®ntre harul "ce nu este dat cu măsură" (Ioan III, 34) şi măsura neĂ®ncetat deficitară a vieţii mele duhovniceşti.

Dar apoi, primul şi cel mai important rod al Ă®ntregii vieţi şi spiritualităţi creştine, aşa cum se Ă®ntâmplă la sfinţi, nu este sentimentul sau realizarea vreunei "vrednicii", ci a unei nevrednicii . Cu cât te apropii mai mult de Dumnezeu cu atât devii mai conştient de nevrednicia ontologică a Ă®ntregii făpturi Ă®naintea lui Dumnezeu, de darul Său către noi. O astfel de spiritualitate este absolut incompatibilă cu ideea de "merit", cu orice care ne poate face, Ă®n sine şi prin sine, "vrednici" de acel dar. Căci, aşa cum scrie Sfântul Apostol Pavel: "Hristos, Ă®ncă fiind noi neputincioşi, la timpul hotărât a murit pentru cei necredincioşi. Căci cu greu va muri cineva pentru un drept... Dar Dumnezeu Ă®şi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Domnul Iisus Hristos, a murit când noi eram Ă®ncă păcătoşi ..." (Romani V, 6-8). A "măsura" acel dar cu meritele şi vrednicia noastră este Ă®nceputul acelei trufii duhovniceşti care este adevărata esenţă a păcatului.

Această tensiune Ă®şi are centrul şi, de asemenea, izvorul Ă®n viaţa sacramentală. Aici, Ă®n timp ce ne apropiem de dumnezeieştile Daruri, devenim conştienţi iarăşi şi iarăşi de dumnezeiescul "năvod" Ă®n care am fost prinşi şi din care, după raţiunea şi logica omenească, nu există scăpare. Căci dacă, din cauza "nevredniciei" mele, nu mă apropiu de dumnezeieştile Daruri, resping şi refuz dumnezeiescul dar al iubirii, Ă®mpăcării şi vieţii, mă excomunic pe mine, căci "dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă Ă®n voi" (Ioan VI, 53). Totuşi, dacă "mănânc şi beau cu nevrednicie", mănânc şi beau osânda mea. Sunt osândit dacă nu primesc şi sunt osândit dacă primesc, căci cine a fost vreodată "vrednic" să fie atins de dumnezeiescul Foc şi să nu fie mistuit?

ĂŽncă o dată, din această capcană nu există scăpare prin intermediul judecăţilor omeneşti atunci când folosim pentru dumnezeieştile Taine criteriile, măsurile şi raţionamentele noastre omeneşti. Este ceva Ă®nspăimântător, din punct de vedere duhovnicesc, Ă®n conştiinţa liniştită şi curată cu care episcopii, preoţii şi laicii deopotrivă, şi Ă®n special aceia care pretind a fi iscusiţi Ă®n "cele ale sufletului", acceptă şi apără ca pe ceva tradiţional şi evident situaţia sacramentală actuală: aceea Ă®n care un membru al Bisericii este considerat a fi "Ă®mbunătăţit" dacă pentru cincizeci şi una de săptămâni nu s-a apropiat de Sfântul Potir din cauza "nevredniciei" sale, iar atunci, Ă®n cea de-a cincizeci şi doua săptămână, după ce a săvârşit câteva rânduieli, să treacă printr-o spovedanie de patru minute ca apoi să se reĂ®ntoarcă imediat după primirea Ă®mpărtăşaniei la "nevrednicia" sa. Este Ă®nspăimântător pentru că această situaţie respinge atât de evident ceea ce constituie adevăratul sens şi, de asemenea, Crucea vieţii creştine descoperită nouă Ă®n Sfânta Euharistie: imposibilitatea de a adapta creştinismul la măsurile şi capacităţile noastre; imposibilitatea de a-l primi după rânduielile lui Dumnezeu şi nu ale noastre. Care sunt aceste rânduieli? Nicăieri nu le găsim mai bine exprimate decât Ă®n cuvintele pe care preotul le rosteşte Ă®n timp ce Ă®nalţă Sfântul Disc şi care Ă®n Biserica primară erau cuvintele invitaţiei la primirea Sfintei Ă®mpărtăşanii: "Sfintele Sfinţilor!" Cu aceste cuvinte şi, de asemenea, cu răspunsul credincioşilor la aceasta: "Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos" - judecăţile omeneşti Ă®n Ă®ntregime se apropie de sfârşit. Cele sfinte, Trupul şi Sângele Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, sunt doar pentru cei ce sunt sfinţi. Dar nimeni nu este sfânt decât Unul Sfânt Iisus Hristos. Şi Ă®n acest fel, la nivelul jalnicei "vrednicii" omeneşti, uşa este Ă®ncuiată; nu există nimic ce putem oferi şi care ne-ar face "vrednici" de acest Dar Sfânt. ĂŽntr-adevăr nimic, cu excepţia Sfinţeniei lui Iisus Hristos Ă®nsuşi pe care El Ă®n nesfârşita Sa dragoste şi milostivire ne-a Ă®mpărtăşit-o şi nouă, făcându-ne "seminţie aleasă, preoţie Ă®mpărătească, neam sfânt" (I Petru II, 9). Sfinţenia Sa şi nu a noastră este aceea care ne face sfinţi şi astfel "vrednici" a ne apropia şi a primi Sfintele Daruri. Căci aşa cum Nicolae Cabasila spune Ă®n comentariul său asupra acestor cuvinte: "nimeni nu are de la sine Ă®nsuşi sfinţenia, deoarece aceasta este rezultat al virtuţii omeneşti, ci toţi o avem de la şi prin Iisus Hristos. Atunci când pui sub soare mai multe oglinzi, toate strălucesc şi răsfrâng raze de ai crede că se văd mai mulţi sori, dar Ă®n realitate unul este soarele care se răsfrânge Ă®n toate ..."

Acesta este importantul "paradox" al vieţii sacramentale. Ar fi o greşeală, totuşi, să o limităm numai la Sfintele Taine. Păcatul pângăririi de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel atunci când menţionează faptul de "a mânca şi a bea cu nevrednicie", cuprinde Ă®ntreaga viaţă, pentru că Ă®ntreaga viaţă, omul Ă®n Ă®ntregime, trup şi suflet, au fost sfinţite de Iisus Hristos şi făcute sfinte, şi fiind sfinte "nu ne aparţin". Singura Ă®ntrebare adresată omului este dacă doreşte şi dacă este pregătit să primească, Ă®n smerenie şi ascultare, această sfinţenie oferită lui, din dragoste şi din nemărginita milostivire a lui Dumnezeu. Mai Ă®ntâi Crucea pe care el trebuie să răstignească pe omul cel vechi cu patima şi stricăciunea sa, şi apoi harul şi puterea de a lupta neĂ®ncetat pentru creşterea omului nou Ă®n el, a acelei vieţi noi şi sfinte la care a fost făcut părtaş. Participăm la Sfânta ĂŽmpărtăşanie doar fiindcă am fost făcuţi sfinţi de către Iisus Hristos şi Ă®n Domnul Hristos; şi participăm la aceasta pentru a deveni sfinţi, adică, pentru a plini darul sfinţeniei Ă®n viaţa noastră. Atunci când nu realizam aceasta, "mâncăm şi bem cu nevrednicie" - când, cu alte cuvinte, primim Ă®mpărtăşania gândindu-ne la noi ca fiind "vrednici" prin noi Ă®nşine şi nu prin sfinţenia lui Iisus Hristos; ori când primim Ă®mpărtăşania fără a o raporta la Ă®ntreaga viaţă ca raţiune a ei, şi, de asemenea, ca putere a transformării vieţii, că intrarea inevitabilă pe "cărarea cea Ă®ngustă" a nevoinţei şi a strădaniei. A realiza aceasta, nu doar cu mintea noastră ci cu Ă®ntreaga noastră fiinţă, a ajunge la pocăinţă - care ne deschide uşile Ă®mpărăţiei - acestea reprezintă adevăratul sens şi cuprins al pregătirii noastre pentru Sfânta ĂŽmpărtăşanie.

Este bine ştiut şi de necontestat faptul că Ă®n Biserica primară comuniunea tuturor credincioşilor la fiecare dumnezeiască Liturghie era o regulă . Totuşi, ceea ce trebuie subliniat este faptul că această comuniune obştească periodică era Ă®nţeleasă şi trăită nu doar ca un act de evlavie personală ci, mai presus de toate, ca un act ce izvorăşte din apartenenţa la Biserică sau mai precis ca Ă®mplinire şi actualizare a acestei apartenenţe. Sfânta Euharistie era Ă®n egală măsură definită şi trăită ca Taină a Bisericii, Taină a comunităţii, Taină a unităţii. "S-a amestecat cu noi", scrie Sfântul Ioan Gura de Aur, "şi ne-a Ă®mpărtăşit de trupul Său, astfel Ă®ncât noi să putem fi deplinătate şi un trup unit cu Capul". De fapt, Biserica primară nu cunoştea nici un alt semn ori criteriu pentru participarea mântuitoare a obştei la Taină: "era o regulă faptul că cel ce nu primise Sfânta ĂŽmpărtăşanie timp de câteva săptămâni să se excomunice şi să se anatematizeze singur faţă de Trupul Bisericii". ĂŽmpărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos era Ă®mplinirea limpede a Botezului şi a Mirungerii, şi nu existau alte condiţii pentru primirea Ă®mpărtăşaniei . Toate celelalte Taine erau de asemenea "pecetluite" cu Ă®mpărtăşirea din Sfintele Daruri. Şi aşa de evidentă era această legătură dintre apartenenţa la Biserică şi Ă®mpărtăşanie, Ă®ncât Ă®ntr-un text liturgic timpuriu găsim alungarea Ă®naintea sfinţirii a acelora "care nu se pot Ă®mpărtăşi cu aceste Taine dumnezeieşti". Este limpede că oricât de tainică şi de complicată, a devenit mai târziu această Ă®nţelegere şi trăire iniţială a Ă®mpărtăşaniei ea nu a fost niciodată Ă®nlăturată, rămânând pentru totdeauna norma esenţială a Bisericii.

Ar trebui sa ne Ă®ntrebăm, deci, nu ceea ce presupune această regulă, ci ce anume s-a Ă®ntâmplat cu ea. De ce s-a uitat atât de mult ca o simplă pomenire a Ă®mpărtăşaniei mai dese (nu mai vorbim de aceea cu regularitate) pare multora (şi Ă®n special clerului) o noutate fără precedent, zguduind şi chiar distrugând, Ă®n concepţia lor, temelia Bisericii? Cum a fost posibil că secole, de cele mai multe ori, Sfintele Liturghii să fie fără credincioşi, care primeau Ă®mpărtăşania? De ce acest lucru incredibil nu provoacă uimire, nu provoacă fiori, Ă®n timp ce dorinţa de Ă®mpărtăşire mai deasă provoacă teamă, opoziţie, rezistenţă? Cum a putut să apară această ciudată doctrină de primire a Ă®mpărtăşaniei o singură dată pe an? Cum a putut fi considerată "normă" orice Ă®ndepărtare de la ceea ce-ar putea fi nu mai mult decât o excepţie? Cu alte cuvinte, cum a devenit Ă®nţelegerea Bisericii atât de profund individualistă, atât de detaşată de Ă®nvăţătura Bisericii ca Trup al lui Iisus Hristos, atât de adânc contradictorie cu rugăciunea euharistică Ă®nsăşi: "iar pe noi pe toţi, care ne Ă®mpărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un potir, să ne uneşti unul cu altul prin Ă®mpărtăşania Aceluiaşi Sfânt Duh ..." ?

Răspunsul obişnuit dat acestor Ă®ntrebări este că dacă practica primară a trebuit să fie Ă®ntreruptă - spun adversarii Ă®mpărtăşirii frecvente şi regulate - dacă o distincţie radicală a trebuit să fie introdusă Ă®ntre clerici (a căror primire a Sfintei ĂŽmpărtăşanii constituie Ă®n mod evident parte a slujirii lor) şi laicat (care astăzi poate primi Sfânta ĂŽmpărtăşanie numai Ă®n anumite condiţii - necunoscute Bisericii primare) dacă, Ă®n general, Sfânta ĂŽmpărtăşanie pentru laici a devenit mai degrabă excepţie decât regulă, atunci aceasta se Ă®ntâmplă din cauza unei temeri bune şi sfinte - aceea a profanării Sfintei Taine. Profanarea s-ar realiza prin Ă®mpărtăşirea nevrednică cu aceasta, primejduind astfel propria mântuire; Ă®n cuvintele Sfântului Apostol Pavel: "Cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă Ă®şi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului" (I Corinteni XI, 29). Acestui răspuns trebuie, la rândul său, să i se dea o replică pentru că, de fapt, acesta ridică mai multe probleme decât cele pe care le rezolvă. Mai Ă®ntâi, chiar dacă a fost adevărat ca, de facto, excomunicarea laicilor şi-a avut originea Ă®n această mântuitoare temere şi Ă®n acest sentiment de nevrednicie, ea nu mai este valabilă astăzi. Pentru că, dacă ar fi aşa, cei care nu primesc Sfânta ĂŽmpărtăşanie ar putea, Ă®n cele din urmă, să se Ă®ntristeze Ă®n timp ce urmăresc Sfânta Liturghie, ar putea să le pară rău pentru păcătoşenia şi nevrednicia care-i separă de Sfintele Daruri, ar putea, pe scurt, să se simtă "excomunicaţi" . Dar, Ă®n realitate, nici una dintre acestea nu este adevărată. Generaţii peste generaţii de creştini ortodocşi au participat la Sfânta Liturghie cu o conştiinţă perfect limpede, fiind total convinşi că nu este nevoie de nimic mai mult din partea lor, ca, pur şi simplu, Sfânta Euharistie nu este pentru ei. Apoi, Ă®n acele ocazii foarte rare şi excepţionale când sunt Ă®mpărtăşiţi, ei primesc Sfânta Euharistie ca pe o "obligaţie ce trebuie Ă®mplinită", prin care, pentru un an Ă®ntreg, ei se consideră din nou "Ă®n bună rânduială" . Dar de unde, Ă®ntr-o astfel de atitudine care, din păcate, a devenit o regulă Ă®n Biserică, se poate găsi - fie doar şi Ă®ntr-o mică măsură - smerenia şi pocăinţa, cuvioşenia şi frica lui Dumnezeu?

De fapt, atunci când această atitudine şi-a făcut apariţia prima dată Ă®n Biserica - aceasta s-a Ă®ntâmplat imediat după convertirea la creştinism a Imperiului Roman şi a rezultat din creştinarea ulterioară a populaţiei sale şi din scăderea corespunzătoare a vieţii religioase şi morale printre creştini - Sfinţii Părinţi au văzut Ă®n aceasta nu un rezultat al smereniei şi al fricii lui Dumnezeu ci al neglijenţei şi al delăsării duhovniceşti. Şi, Ă®ndată ce se "denunţau" ca păcătoşi, amânarea Botezului din motive de "nepregătire" şi "nevrednicie" apărea ca o lipsă de grijă faţă de Taine. Este pur şi simplu cu neputinţă să găseşti un text patristic pe care să se sprijine ideea ca acela care nu se poate Ă®mpărtăşi cu vrednicie este mai bine să se abţină de la aceasta. Sfântul Ioan Casian scrie: "Nu trebuie să nu primim Sfânta ĂŽmpărtăşanie, fiindcă ne ştim păcătoşi, ci cu totul mai mult să ne grăbim dornici către ea, pentru vindecarea sufletului şi pentru curăţia cea duhovnicească, cu acea umilire a minţii şi cu atâta credinţă, Ă®ncât judecându-ne nevrednici... să căutăm şi mai multe leacuri pentru rănile noastre. N-am fi, de altfel, vrednici să primim nici Ă®mpărtăşania anuală, dacă ne-am lua după unii care, Ă®n aşa chip măsoară vrednicia, sfinţenia şi meritul tainelor cereşti Ă®ncât socotesc că Ă®mpărtăşania nu trebuie luată decât de cei sfinţi şi nepătaţi şi nu mai degrabă pentru că această participare să ne facă sfinţi şi curaţi. Aceştia, fără Ă®ndoială, cad Ă®ntr-o mai mare trufie decât cea de care li se pare că se feresc, fiindcă cel puţin Ă®nsă este mai drept ca de vreme ce Ă®n această umilinţă a inimii Ă®n care credem şi mărturisim că niciodată nu putem să ne atingem pe merit acele Sfinte Taine, s-o primim ca pe un medicament al tristeţii noastre Ă®n fiecare duminică, decât ca, stăpâniţi de deşartă trufie şi stăruinţă a inimii, să credem că numai o dată pe an suntem vrednici de a lua parte la Sfintele Taine... Stăpâniţi de deşartă trufie!" Sfântul Ioan Casian accentuează aici abilitatea ciudată a unora de a găsi un "alibi" pentru toate greşelile duhovniceşti, de a se Ă®mbrăca pe sine Ă®ntr-o pseudosmerenie, care constituie cea mai subtilă şi cea mai periculoasă formă a trufiei. Aceasta, conform părerii unanime a Sfinţilor Părinţi, după ce apare ca neglijentă devine curând justificată prin argumente pseudo-duhovniceşti şi a fost acceptată, Ă®ncetul cu Ă®ncetul, ca regulă.

Aici a apărut, de exemplu, ideea - absolut necunoscută şi Ă®ndepărtată de tradiţia primară - ca, privitor la Sfânta ĂŽmpărtăşanie, există diferenţe duhovniceşti şi chiar mistice Ă®ntre cler şi laici, Ă®ncât primii nu doar că pot dar trebuie să primească des Sfânta ĂŽmpărtăşanie, Ă®n vreme ce laicilor nu le este permis. ĂŽncă o dată aici Ă®l putem cita pe Sfântul Ioan Hrisostom care a apărat, mai mult decât orice altceva, sfinţenia Sfintelor Taine şi a insistat asupra pregătirii cu vrednicie pentru Sfânta ĂŽmpărtăşanie. Astfel, marele pastor ("Pastorul lui Herma") scria: "Sunt Ă®mprejurări când preotul nu se deosebeşte de cel supus, adică de cel mai jos decât dânsul, de pildă când trebuie a se Ă®nvrednici de tainele cele Ă®nfricoşate, fiindcă cu toţii ne Ă®nvrednicim de aceleaşi taine, iar nu ca Ă®n Legea Veche, când pe unele le mănâncă preotul, iar pe altele cel ce nu era preot, aşa că poporului nu-i era slobod de a se Ă®mpărtăşi din cele ce se Ă®mpărtăşea preotul. Acestea Ă®nsă nu mai sunt acum, ci tuturor le stă Ă®n faţă un trup şi un pahar... O mie de ani mai târziu, Nicolae Cabasila, vorbind despre Sfânta ĂŽmpărtăşanie Ă®n lucrarea sa "Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii" nu face nici o distincţie Ă®ntre cler şi laicat, referitor la Sfânta ĂŽmpărtăşanie. El scrie: " ...dacă Ă®nsă cineva are putinţă de a se apropia de Sfânta Masă, dar nu se apropie , nu va dobândi nicidecum sfinţirea Sfintelor Daruri; şi aceasta nu pentru că nu s-a apropiat ci pentru că i-a stat Ă®n putinţă... Şi cum putem să credem că iubeşte Sfintele Taine cel care, având posibilitatea să le primească, nu se osteneşte să le primească?" Şi totuşi, Ă®n pofida acestor atât de limpezi mărturii, această idee ciudată, şi chiar eretică, a rămas şi rămâne Ă®n continuare o parte, dacă nu a Ă®nvăţăturii, cel puţin a evlaviei liturgice Ă®n Biserica noastră.

Adevărata biruinţă a acestei atitudini asupra Sfintei ĂŽmpărtăşanii a venit atunci când, după sfârşitul perioadei patristice şi după căderea spaţiului bizantin, teologia ortodoxă a intrat Ă®n lunga perioadă a "captivităţii apusene", a influenţei radicale a Apusului. Sub această influenţă a scolasticii apusene şi a teologiei legaliste referitoare la Sfintele Taine, acestea din urmă au continuat Ă®n chip vădit să rămână Ă®n Biserică, dar au Ă®ncetat să mai fie privite şi trăite ca Ă®mplinire sau, Ă®n cuvintele Părintelui George Florovsky, "să constituie Biserica". Pe de o parte, Sfânta ĂŽmpărtăşanie a fost identificată ca mijloc al evlaviei individuale, personale, şi al sfinţirii, excluzând aproape total Ă®nţelesul sau "eclesiologic" iar pe de altă parte, apartenenţa la Biserică a Ă®ncetat să mai fie Ă®nrădăcinată şi măsurată prin participarea la Taina Unităţii Bisericii Ă®n credinţa, dragoste şi viaţă.

S-a Ă®ntâmplat apoi că laicul a fost nu doar "Ă®ngăduit" dar chiar silit să se confrunte cu Ă®mpărtăşania Ă®ntr-o perspectivă total subiectivă - aceea a nevoilor sale, a duhovniciei sale, a pregătirii sau nepregătirii sale, a posibilităţilor sale, etc. El Ă®nsuşi a devenit criteriul şi judecătorul duhovniciei sale şi a celorlalţi. Şi a devenit astfel Ă®n contextul unei teologii şi a unei pietăţi care Ă®n ciuda mărturiei clare a Tradiţiei Ortodoxe autentice - a girat acest statut de ne-Ă®mpărtăşiţi al laicilor, l-au transformat Ă®ntr-o normă, aproape Ă®ntr-o "marcă comercială" a Ortodoxiei.

Este Ă®ntr-adevăr un miracol faptul că influenţa combinată a acestei teologii sacramentale venită din Apus şi a acestei pietăţi extraecleziale, individualistă şi subiectivă, nu a reuşit eradicarea completă a setei şi a foamei pentru Sfânta ĂŽmpărtăşanie, pentru o participare adevărată şi nu una formala Ă®n viaţa Bisericii. ĂŽn toate vremurile, dar cu precădere Ă®n era noastră tulburată şi confuză, fiecare renaştere ortodoxă şi-a avut izvorul Ă®n "redescoperirea" Sfintelor Taine şi a vieţii sacramentale şi, mai presus de toate, Ă®n renaşterea euharistică. Aşa s-a Ă®ntâmplat Ă®n Rusia când persecuţiile au Ă®ndepărtat atitudinile moderate, formale şi nominale - denunţate cu pasiune de părintele Ioan de Kronstadt. Astfel s-a Ă®ntâmplat şi cu Europa şi Orientul Mijlociu, cu apariţia mişcărilor ortodoxe de tineret, cu Ă®nţelegerea lor Ă®nnoitoare şi profundă asupra Bisericii. Iar dacă astăzi această renaştere euharistică şi sacramentală bate la uşile Bisericii noastre, ar trebui să ne Ă®ncurajeze, ca semn că această criză fundamentală a "secularizării" se apropie de sfârşit.

De aici exigenţa şi responsabilitatea Bisericii Ă®n istorie faţă de ereziile care sau rupt de misterul divin al Bisericii. Dogmele sale sunt Ă®n primul rând afirmaţii ce priveşte mântuirea omului, obiceiul lor este să elibereze chipul original al lui Iisus Hristos, adevărul, de distorsiunile unor erezii, pentru a ajuta comunitatea Bisericii să păstreze Ă®nvăţătura corectă despre Domnul Hristos şi prin urmare viaţa ca prezenţă a lui Mântuitorului Hristos Ă®n Biserică.   



Drd. Stelian Gomboş
  Sinaxar  
   
Biserica Ortodoxa Romana Sfanta Cruce
 
 

Explore website in a language of your choice:

©2008 Biserica Ortodoxa Romana "Sfanta Cruce".
Site realizat ca sponsorizare de catre Logic Industry - Web Design for Business
 
 
Open DC Holy Cross Romanian Festival ×