Biserica Ortodoxa Romana Sfanta Cruce Biserica Ortodoxa Romana Sfanta Cruce Biserica Ortodoxa Romana Sfanta Cruce
Biserica Ortodoxa Romana Sfanta Cruce
 
 
   
 
 
 
Biserica Ortodoxa Romana Sfanta Cruce
 
Biserica Ortodoxa Romana Sfanta Cruce
Arata alte articole din aceeasi categorie
Despre dimensiunea asceticii şi misticii ├«n opera Părintelui Dumitru Stăniloae

Teologia contemporană rom├ónească şi chiar cea ortodoxă, ├«n general, a fost ├«n mod simţitor ├«mbogăţită ├«n ultimul timp prin activitatea de excepţie desfăşurată de Părintele Dumitru Stăniloae, recunoscut ca fiind cel mai mare profesor al Ortodoxiei secolului nostru. Fin observator al subtilităţilor patristicii răsăritene şi apusene, cunoscător de seamă al g├óndirii protestante şi catolice din perioada medievala şi din cea a ultimelor secole, om al condeiului, surprinzător al farmecului dar şi al capcanelor prezente ├«n lucrările de cultură ori filozofie ale epocii sale sau anterioare acesteia, Părintele Stăniloae este persoana cu care a binecuv├óntat Dumnezeu pe rom├óni şi Ortodoxia. Ca dogmatist, luptător ├«n c├ómpul at├ót de spinos şi alunecos al formulărilor ├«nvăţăturilor de credinţă, doritor să descopere sensuri ascunse din mari lucrări duhovniceşti şi să facă mai limpede, prin concizie şi sistematizare, cunoaşterea greutăţilor urcuşului spiritual, dar şi măreţia ├«nt├ólnirii ultime cu Dumnezeu, nu era posibil ca din preocupările sale să lipsească studiul asceticii şi misticii, adică cercetarea drumului pe care trebuie să-l urmeze omul p├ónă la unirea cu Hristos şi vederea luminii dumnezeieşti.

Orice fapt mistic fascinează şi ├«nc├óntă prin alura ezoterică, tainică, de necunoscut, pe care noţiunea şi-o impropriază datorită unei alăturări pur terminologice. Dar dincolo de ├«nc├óntare şi fascinaţie se simte fundamentul duhovnicesc al unei trăiri care trimite la nebănuite izvoare de autenticitate, la descoperirea resurselor personale, la urcuş şi nevoinţă, luptă, autodepăşire şi ├«ncununare cu daruri supranaturale. ├Ändumnezeirea omului! Iată cununa, iată izb├ónda, iată valoarea datorată mai ├«nt├ói Lui Iisus Hristos iar apoi asceticii şi misticii, via media ├«ntre teologia dogmatică şi cea morală, care ├«mprumută şi din una şi din cealaltă spre a ├«mpreuna şi oferi, ├«ntr-o lumină nouă, asumarea ├«ndumnezeirii omului, c├óştigată de M├óntuitorul nostru Iisus Hristos prin cruce şi ├«nviere. Urcuşurile sunt grele, dar cu at├ót mai mult cel duhovnicesc, tăr├óm unde lupta nu se dă <<├«mpotriva trupului şi a s├óngelui, ci ├«mpotriva ├«ncepătoriilor, ├«mpotriva stăp├óniilor, ├«mpotriva stăp├ónitorilor ├«ntunericului acestui veac, ├«mpotriva duhurilor răutăţii care sunt ├«n văzduhuri>> (Efes. 6, 12). De aici şi varietatea metodelor şi modalităţilor de ├«mbogăţire spirituală spre bine, de creşterea cu Hristos şi ├«n Hristos, ├«n vederea unirii reale cu Dumnezeu.

Procesul de m├óntuire presupune recunoaşterea realităţii păcatului strămoşesc săv├órşit de protopărinţii Adam şi Eva şi a stării păcătoase ├«n care a ajuns firea omenească prin repetarea greşelii faţă de Dumnezeu şi de semeni. ├Äntruparea Fiului, petrecută din iubirea divină pentru om şi pentru ├«ntreaga creaţie, aduce restaurarea şi ridicarea firii noastre p├ónă la acel nivel de ├«ndumnezeire peste care, dacă ar trece, ar ├«nceta să mai fie fire umană. Iar ├«n dorinţa aprinsă după ├«ndumnezeire se simte dorul profund de depăşire şi ├«nscriere a persoanei pe frontul luptei spirituale, care poate duce la asemănare cu Dumnezeu, prin experienţă, cunoaştere şi progres.

Pentru Părintele Stăniloae, ascetica şi mistica sau antropologia desăv├órşirii creştine semnifică un urcuş şi un pisc, echivalente experierii supremei apropieri a divinităţii de persoana umană cu ajutorul forţelor naturale ale acesteia, sprijinite de puterea divină ce se află, de la Botez, ├«n fiecare suflet. Operele Sfinţilor Părinţi sunt indispensabile ├«nduhovnicirii şi ├«ndumnezeirii noastre, prin urmare, nefolosirea lor ├«n examinarea regulilor care duc pe om de la prima treaptă a urcuşului spre desăv├órşire p├ónă la contemplaţie este de ne├«nchipuit. Căci ei ne arată că acesta este piscul la care se ajunge prin efort susţinut: contemplarea şi unirea cu Dumnezeu. Avem, aşadar, un ├«ndelungat efort de purificare (asceza) şi ├«ncununarea acestuia prin atingerea asemănării cu Dumnezeu (mistica): <<Dacă mistică indică punctul culminant al vieţii religioase, asceza cuprinde urcuşul care duce spre acest pisc>> 1. Deşi este aproape unanim recunoscut că delimitarea dintre ascetică şi mistică este dată de natura specifică a fiecăreia (├«n asceză luptă ├«mpotriva păcatului şi rodirea de fapte bune p├ónă la atingerea virtuţilor, ├«n faptul mistic vederea luminii dumnezeieşti), nu se poate impune o limită precisă ca şi graniţă care să nu poată fi depăşita de puterile spirituale c├óştigate ├«n primele etape ale urcuşului ori de energiile divine care ne aşteaptă la capătul lui. Pentru că, pe de o parte, lumina care se ├«mpărtăşeşte ├«n starea de contemplaţie ├«nsoţeşte persoana şi pe parcursul etapelor ce trebuiesc parcurse prin asceză, iar pe de altă parte, la vederea luminii omul este ajutat de binele progresiv pe care l-a c├óştigat prin urcarea succesivă a treptelor spirituale care se impun a fi depăşite. Dar at├ót ├«n asceza, c├ót şi ├«n mistica, umanitatea este binecuv├óntată cu un har special al lui Dumnezeu, oferit ca ajutor şi sprijin pentru atingerea desăv├órşirii, fără ca fiinţa umană să fie copleşită ├«n aşa măsură de aceste daruri ├«nc├ót să nu mai păstreze conştiinţa de sine că puterile sale sunt limitate şi că nu prin sine, ci prin Dumnezeu gustă din bunătăţile de la masa ├Ämpăraţiei.

Posibilitatea ├«ndumnezeirii se oferă ├«n primul r├ónd printr-un dar: acela al iubirii lui Dumnezeu şi al ├«ntrupării şi jertfei lui Iisus Hristos ca Fiu al Tatălui, pentru om. Dumnezeiasca dragoste ├«mbracă toata creaţia. Fiecare existenţă, aşa ÔÇôzisă de sine, se susţine de fapt prin supraexistenţa lui Dumnezeu, Care pe toate le ├«mbracă ├«n iubire. De-abia după ce ne-a iubit El pe noi, am ├«ncercat şi noi experierea iubirii personale pentru El, ca răspuns la dragostea Lui. Doar ca răspunsul nostru, oric├ót de bine intenţionat ar fi şi oric├ótă voinţă ar conţine, nu poate fi dec├ót iubire din iubirea pe care am primit-o ca dar de la Creatorul şi Proniatorul nostru. Dragostea noastră este de fapt dragostea Tatălui, ├«nsă El o primeşte ca şi cum ar fi ├«ntru totul străduinţa umană ├«n vederea ├«mpropierii jertfei pe care Hristos a primit-o, ├«n acelaşi motiv al dragostei, pentru m├óntuirea neamului omenesc. Răstignirea, ca jertfă, cere să fie asumată de către fiecare persoană prin jertfelnicie proprie şi smerenie, care reprezintă trepte ale urcuşului spiritual. Părintele Dumitru Stăniloae arăta că: <<Jertfa lui Hristos pentru noi s-a dus pentru a ne atrage ├«n starea de jertfă adevărată, pentru a ne ridica din viaţa de egoism. De aceea ea trebuie să-şi facă efectul p├ónă la capăt, trebuie să-şi vadă ├«mplinită urmarea după care se cere>> 2. Şi cum poate fi urmată jertfa dacă nu prin alte jertfe, ├«n scopul atingerii asemănării cu divinitatea şi ridicării eului personal p├ónă la trăirea vieţii ├«n Iisus Hristos.

├Än al doilea r├ónd, ascetica şi mistica propun cea mai str├ónsă relaţie interpersonală. Ca chip al Chipului Fiului lui Dumnezeu, omul a fost creat persoana, pentru ca sa se poată raporta ├«n mod viu, dinamic, la Persoana supremă. Relaţionarea sa nu este moartă, pustie, lipsită de vivacitate, ca şi cum ar ├«ncerca punerea ├«n circulaţie a unei pluralităţi de valori spirituale ├«ntre sine şi o natură statică. Dimpotrivă, partenerul de dialog este Persoana absolută, necreată, Care-l ├«mbracă ├«n cele proprii Ei, fără să poată lepăda fiinţa creată. Relaţia este posibilă numai dacă persoanele au o ├«nt├ólnire a lor ├«n ceva propriu fiecăreia, ├«n caracteristică sau ideal. Aspiraţia sufletului omenesc după lumină, cunoaştere, transcendent, dovedeşte dorirea spre cele spirituale şi neputinţa subjugării totale de către materialitatea creaţiei. Această aspiraţie, ├«nsă, ajunge să fie ├«mplinită prin intrarea ├«n comuniune cu Dumnezeu, numai ├«ntruc├ót Dumnezeu-personal se deschide spre om, ├«n revelaţie, de unde omul ajunge să-l cunoască. Deschiderii umane, generata de iubire şi jertfă, Dumnezeu răspunde prin deschiderea Sa către om, de unde izvorăşte cunoaşterea, ├«nt├ói ca atenţie şi curiozitate mai apoi <<faţă către faţă>>: <<Dacă persoanele umane sunt m├ónate lăuntric spre deschiderea prin lumină, ├«nseamnă că ele au, ca fundament care le-a creat şi le susţinea cu această tendinţă, comuniunea treimică de Persoane, ca veşnică şi supremă deschidere reciprocă, ├«n lumina iubirii> 3. Fiindcă este persoană, omul nu-şi duce singur greutatea crucii, a luptei ├«mpotriva păcatului şi a suferinţelor pentru săv├órşirea lui, ci simte continuu prezenţa personală a Domnului Iisus Hristos, Care-i este ajutor şi model, sprijin şi ţintă. Viaţa M├óntuitorului Hristos, ca Om, oferă ├«n permanenţă modele de trăire şi izvoare de cunoaştere, cobor├óte din preaplinul personal al Sfintei Treimi. Inlăturarea de către om a păcatului şi aţintirea privirii spre Dumnezeu ├«nt├ólneşte braţele ├«ntinse ale Tatălui, care-Şi aşteaptă fiul risipitor. Şi-l ├«nt├ómpină pentru că ştie ca este al Său şi este persoană.

Celor doua motivaţii anterior expuse ├«n scopul dovedirii posibilităţii de ├«ndumnezeire a firii omeneşti, li se adaugă, după Părintele Stăniloae, o a treia: ajutorul efectiv pe care-l primeşte omul ├«n ├«ncercarea de a-şi stăp├óni pornirile păcătoase, de a se ├«ntrece pe sine ├«n săv├órşirea binelui şi a se face plăcut lui Dumnezeu. Toate cele ├«ntreprinse de Dumnezeu de la creaţie p├ónă la Cincizecime, iar ├«n sens mai larg p├ónă ├«n ultima clipă a existenţei noastre: aducerea ├«ntru fiinţă, revelaţia, providenţa, ├«ntruparea Fiului, moartea, ├«nvierea, ├«nălţarea la cer, pogor├órea Sf├óntului Duh, sunt evenimente majore care intră ├«n planul de m├óntuire a lumii. ├Äncă de la Botez, Iisus Hristos locuieşte ├«n cămara ascunsă a sufletului nostru, aştept├ónd prima intenţie hotăr├ótă şi cel dint├ói pas spre El, care se face, adeseori, tot la imboldul Său, de Care ne ├«mpărtăşim şi prin celelalte Sfinte Taine, iar ├«n modul cel mai apropiat şi personal ├«n Sfanta Euharistie, vine să ├«ntregească sprijinul spiritual şi acesta nu doar ├«n sensul morţii faţă de păcat şi dăr├ómării omului vechi din noi, ci şi ca lucrare pozitivă de c├óştigare a virtuţilor. Chiar acordul nostru de a accepta să lucrăm ├«mpreună cu Domnul Hristos Cel din noi, la devenirea cea nouă, nu ne aparţine, ci este tot un har al Lui. Cu toate acestea, Dumnezeu nu poate lucra ├«mpotriva voinţei, nu poate constr├ónge ori sili, respect├ónd libertatea acordată prin creaţie, iar prezenţa Sa ├«n ad├óncurile fiinţei nu contravine şi nici nu contrazice liberul arbitru. ├Än momentele de fericire, ├«n cele de suferinţă şi necaz, de la naştere la morm├ónt, prezenţa divină este un <<alter ego>>, complet├ónd ăi ├«ntregind eforturile spre m├óntuire, căci <<nu e vorba numai de moartea omului vechi, al păcatului, ci de moartea noastră ca subiect general, pentru ca să vieţuiască Hristos ├«n noi ca subiect (Gal. 2, 20). Dar eu ├«nsumi sunt ├«n Iisus Hristos. El S-a făcut subiectul dinlăuntru al subiectului meu, fără să ├«nceteze de a fi ├«n El ca subiect, dar văz├óndu-mă ├«mplinit ├«n El şi plin de bucurie pentru această ├«mplinire>> 4. Aşadar, sinele propriu se substituie prezenţei reale şi iubitoare a lui Iisus Hristos, Care trăieşte ├«n propria-mi persoană, iar faptele care le săv├órşesc reprezintă ├«n fapt o simbioză de bună intenţionalitate şi ├«mplinire. Dacă cea dint├ói ├«mi aparţine, ca rezultantă a ├«nclinării voinţei spre săv├órşirea binelui, desăv├órşirea faptei, ├«ncununarea intenţiei, sunt ale lui Hristos. Locuirea Lui ├«ntru mine şi ├«ncununarea intenţiei, sunt ale Domnului Iisus Hristos. Locuirea Lui ├«ntru mine şi ├«ncercarea mea de a fi asemenea Lui ÔÇô ceea ce mă situează ├«ntru El ÔÇô reprezintă relaţia cea mai apropiată dintre Dumnezeu şi omul care se străduieşte să atingă unirea sa deplină cu persoana divină. Trebuie să remarcăm ├«nsă şi faptul că Iisus Hristos nu ne este doar sprijin şi ajutor, fiind alături de noi ├«n urcuşul spiritual, El este şi ţintă, scop, ├«nfr├óngerea patimilor şi c├óştigarea virtuţilor ├«mplinindu-se cu privirea ├«ndreptată spre Cel ce ne aşteaptă, astfel ├«nc├ót nu arareori avem impresia că faptele bune sunt opere care ne aparţin ├«n ├«ntregime. Realitatea este că Dumnezeu ne călăuzeşte paşii, căci fără El nu putem face nimic.

Urm├ónd celor mai mulţi Sfinţi Părinţi şi ├«n special lui Evagrie şi Sf├óntului Maxim Mărturisitorul, Părintele Dumitru Stăniloae ├«mparte teologia ascetică şi mistică sau cercetarea asupra vieţii spirituale ├«n trei etape: faza activă, a contemplaţiei naturale şi a contemplaţiei mistice a lui Dumnezeu; astfel cele trei se mai pot numi: a purificării, a iluminării şi a vederii lui Dumnezeu. Prima aparţine ├«n mod categoric ascezei, iar ultima misticii. Treapta iluminării, ├«n funcţie de prisma prin care este privită, poate să aparţină şi asceticii şi misticii, deşi foarte adesea este arătată ca făc├ónd parte din urcuşul propriu-zis, adică din ascetică. Motivul este ca ea pleacă de la contemplarea creaţiei şi, cu ajutorul apofatismului, ├«l duce pe om p├ónă la unirea tainică, fiind umplerea de harul divin prin apropiere ne├«ncetată, dar niciodată deplină, de lumină dumnezeiască.

Purificarea, prima treaptă a vieţii spirituale, este una de luptă susţinută şi necontenită a sufletului care t├ónjeşte deplin după ├«mplinirea perfecţiunii oferite de posibilitatea ├«mpărtăşirii de ├«mbucurătoarele daruri izvor├óte din fiinţa lui Dumnezeu. <<Războiul nevăzut>> se duce ├«mpotriva păcatului şi patimii, realităţi care marchează <<cel mai cobor├ót nivel la care poate cădea fiinţa omenească>> 5. Substanţa lor trebuie căutată ├«ntr-o anumită sete a firii după infinit, ca după elementul care să-i confere ├«mplinirea, doar că această sete, nu se mai găseşte ├«ndreptată spre autenticul infinit, omul put├ónd el ├«nsuşi să devină un centru (fals) al infinităţii. Aşezarea sa ├«ntr-o lumină care nu curge din divinitate şi care posedă o strălucire ├«nşelătoare este amăgirea strecurată de către diavol ├«n sufletul omului, reuşindu-se astfel st├órnirea esenţei păcatului ÔÇô egocentrismul. ├Än loc să tindă şi să se subordoneze unui punct central situat ├«n afară de sine şi pe care să-l recunoască drept realitate ultima, omul le adună pe toate la sine, crez├óndu-se stăp├ónul lor şi unicul posesor. Amară ├«nşelătorie! Din fals chivernisitor devine adevărat slujitor şi supus celor pe care a ├«ncercat să si le subjuge, ajung├ónd să fie purtat acolo unde nu-i este voia. C├ónd ├«şi va da seama de realitatea ├«n care se găseşte va fi t├órziu, iar această revenire ├«ntru sine ├«i va aduce un dezgust total, pe care, aproape ├«ntotdeauna, uit├ónd de Dumnezeu (adevăratul Centru), va ├«ncerca să-l <<├«ndulcească>> prin uitare şi prin re├«nceperea activităţii ├«nşelătoare de a deveni el centrul de gravitaţie. <<Prin patimi, sensul omului comunică lumina sensurilor. Toate se ├«ntunecă. Nu este vorba de un ├«ntuneric ├«n care nu se mai vede nimic, ci de un ├«ntuneric care nu mai deschide vederea spre sensul adevărat al existenţei, de o cale care nu arată dec├ót spre o ├«nfundătură, care este dată drept sens. (ÔÇŽ) Omul se resemnează cu moartea totală, cu scurtele plăceri, urmate de dezgust. Este un ├«ntuneric care este văzut ca lumină. Este o falsă lumină>> 6. Egoismul, odată manifestat, aduce cu sine m├óndria, mamă a tuturor păcatelor şi patimilor. Cauza ultimă a răului nu este ├«nsă nici m├óndria, ci mistica răsăriteană dovedeşte că uitarea de Dumnezeu este pilonul pe care clădeşte ├«ntregul edificiu al fiinţei păcatului.

C├ót priveşte evoluţia care se produce prin transformarea afectelor nepăcătoase, bune ├«n sine at├ót timp c├ót răm├ón ├«n funcţiunea lor biologică, ├«n păcate şi apoi, prin repetare, ├«n patimi, ni se arată că procesul este de o subtilitate inimaginabilă şi că primul pas al acestuia este momeala sau atacul. Acesta marchează aruncarea, prin contribuţia diavolului, a unui g├ónd care ne propune posibilitatea săv├órşirii faptei păcătoase. Ca provenienţă, propunerea este a diavolului, care prezintă diluat, ca prin ceata, o situaţie anume, dar poate veni şi din ad├óncimile spirituale ale omului, ├«ndeosebi c├ónd este vorba de repetarea păcatului. Momentul culminant, nu al atacului propriu-zis (ca şi propunere), ci al procesului complex care urmează să se desfăşoare, este cel ├«n care conştiinţa ia aminte la tentativa de atac făcută. Etapa are importanţă decisivă prin aceea că desăv├órşită ├«nchidere a simţurilor ├«n faţa momelii aruncate şi respingerea, cu ajutorul raţiunii, a propunerii făcute, ├«nsemnează stoparea evoluţiei şi neprimirea treptelor următoare, adică a ├«nsoţirii, consimţirii şi a faptei propriu-zise. Dacă atacul găseşte ecou ├«n voinţa, vor apărea, dintr-o falsă raţiune, argumente susţinătoare ale subiectului atacului, care, integral ori măcar ├«n parte, vor trăda raţiunea autentică, justific├óndu-şi c├ót mai bine poziţia. ├Änceputul adeziunii este echivalentul clipei de ezitare ├«n care se poate afla raţiunea şi, alături de ea, voinţa, am├óndouă lăs├ónd poftei destul timp pentru a se st├órni ├«n aşa măsură ├«nc├ót o respingere să fie, dacă nu imposibilă, cel puţin greu de realizat. şi pentru că este vorba ├«n special de voinţă şi raţiune, cele de care depinde ├«n mod cu totul deosebit primirea sau respingerea atacului, operele patristice arată, că prima treaptă a ruperii de păcat şi de starea pe care acesta o creează, este credinţa, singură ├«n stare să impună o atitudine fermă.

Se vorbeşte deci de o luptă care se duce pe plan spiritual, dar ├«n care ÔÇô trebuie remarcat ÔÇô creaturalul are un aport deloc lipsit de importanţă. Prin structura dihotomică, omul, şi el creatură, este aşezat ├«ntre fiinţa pur spirituală şi starea pur materială, am├óndouă reprezent├ónd tendinţe ce nu pot fi ignorate. Este foarte adevărat că forţele lor sunt inegale, dar la fel de adevărat este ca şi păcatul a introdus ├«n lume situaţia anormală de căutare ├«nfrigurată a celor materiale, a palpabilului, a imediatului, dăruitor de plăceri, nu de bucurii: <<Dacă n-ar fi un Dumnezeu transcendent lumii, la v├órful existenţei şi o materie la treapta cea mai de jos a ei şi dacă n-ar fi omul, care este ├«n legătură şi cu Dumnezeu şi care cuprinde şi materia lumii prin trup, existenţa ar fi monotonă, extrem de săracă. Prin om se poate spiritualiza şi ├«ndumnezei materia, organizată ├«n trup şi ├«n ordinea uriaşă a cosmosului, dar omul poate fi şi ispitit mai uşor, dob├óndind iluzia, prin plăceri inferioare, că ele sunt singurele plăceri posibile>> 7. Starea de dependenţă a omului, prin suflet de raţiunea transcendentă, iar prin trup de materie, ├«l impune ca factor de echilibru ├«ntre cele două stări, av├ónd menirea de a spiritualiza cele materiale şi de a le ridica, cu sine, ├«n Dumnezeu. Rolul său, dar şi responsabilitatea, sunt pe măsura idealului pentru care a fost creat, din care vine şi ├«n care se ├«ntoarce.

├Äntruparea Fiului aduce cu sine revenirea omului ├«n starea primordială, de frumuseţe spirituală negrăită, dar şi depăşirea acestei stări, căci firea umană a fost ridicată ├«n Sf├ónta Treime odată cu ├«nălţarea M├óntuitorului. Realizarea este ├«nsă obiectivă, impropierea ei necesit├ónd personala ├«nălţare către cele mai presus de fire. Intrăm, aşadar, ├«n esenţa celei dint├ói trepte spre ├«ndumnezeire, a purificării, la sf├órşitul căreia virtutea trebuie să ia locul păcatului, spre a face posibilă depăşirea situaţiei de influenţă a materialului asupra spiritualului şi de propulsare a sufletului către celelalte două trepte, iluminarea şi unirea mistică.

Fără a evita prezentarea amănunţită a vreunei metode practice care să ducă la purificare, asemenea modele put├ónd fi ├«nt├ólnite la tot pasul ├«n teologia patristică, Părintele Stăniloae expune mai ales reflexii despre regulile ascetice şi despre trăirea lor, urmărind ├«n special <<Scara>> Sf├óntului Ioan Scărarul, <<Metoda>> lui Calixt şi Ignatie Xantopol, <<Războiul nevăzut>> al lui Nicodim Aghitoriul. Reflexiile sunt presărate ├«nsă de remarci ├«nsemnate ale altor Sfinţi Părinţi, la loc de frunte situ├óndu-se ├«ntr-o posibilă ierarhizare: Sf├óntul Maxim Mărturisitorul, Sf├óntul Marcu Ascetul, Diadoh al Foticeii, Antonie cel Mare, Nil Ascetul, etc. Chiar de la Sf├óntul Maxim este ├«mprumutată <<schema cea mai simplă şi cea mai corespunzătoare vieţii duhovniceşti (ÔÇŽ), care consideră că urcuşul spiritual are următoarele şapte trepte: credinţa, frica de Dumnezeu, ├«nfr├ónarea, răbdarea şi ├«ndelunga ├«ngăduinţă, nădejdea, nepătimirea, iubirea>> 8.

Dintru ├«nceput se arată ca singure forţele umane sunt insuficiente pentru a iniţia lupta de purificare , subliniindu-se rolul harului pe care-l primeşte omul ├«n Taina Botezului şi neputinţa celui care nu se ├«mpărtăşeşte din această primă Taină de a progresa p├ónă la lucrarea nepăcătoasă a virtuţilor. Prin mijlocirea limbajului antinomic, suntem ├«nsă obligaţi să afirmăm că harul nu este totul, că singur nu poate realiza nimic, mai mult ÔÇô că dacă lui nu i se adaugă contribuţia volitivă, practică (si nu cea de intenţionalitate) a omului, prezenţa lui ├«n suflet răm├óne aproape nesimţită, inactivă. La ├«nceput, impresia oricărei persoane care vrea să lucreze binele este că nici un ajutor din afară nu i se dă, ci totul ├«i aparţine, lucrarea de sinergie realiz├ónd-o mental de-abia mai t├órziu, c├ónd, afl├óndu-se pe trepte superioare ale vieţii spirituale, are revelaţia actului iniţiator, care, nu prin sine, ci prin har s-a făcut. ├Än acest mod se accentuează necesitatea conlucrării sale prin propria contribuţie şi este ├«ntărit ├«n ceea ce săv├órşeşte, av├ónd senzaţia posesiunii unor puteri care-l pot duce spre desăv├órşire. Atingerea acestei conştiinţe poate fi ├«nsă periculoasă, căci aduce cu sine părelnica siguranţă că totul aparţine omului şi nimic lui Dumnezeu: ÔÇťCel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă>> (I Cor. 10, 12) şi <<Dacă i se pare cuiva că ştie ceva, ├«ncă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască>> (I Cor. 8,2). Iată de ce, ├«n stabilirea etapelor, Sf├óntul Maxim, după credinţă, care se dezvoltă pe măsură ce omul ├«mplineşte poruncile şi dob├óndeşte virtuţile, urmează frica de Dumnezeu, ├«mpreunată cu descoperirea axiologică a vieţii spirituale, ceea ce ne face să simţim şi frica de a cădea ├«n automatismul păcatului.

Nu trebuie uitat că ├«n procesul de purificare nu se poate delimita punctul ├«n care dispare păcatul şi locul unde ├«ncepe virtutea. Cea din urmă creşte ├«n funcţie de statornicia şi curajul pe care le dovedim ├«n bătălia spirituală ├«mpotriva răului, iar păcatul se pierde pe măsură ce recunoaştem valoarea binelui şi-l săv├órşim. Şi aici este prezentă puterea Duhului Sf├ónt. Cel ce pe toate le lucrează ├«n noi, fără a ne anula libertatea primită la creaţie. Dumnezeu este ├«n noi şi cu noi c├ónd parcurgem drumul despătimirii, ajut├óndu-ne să găsim ├«n poruncile Sale sensul adevărat al existenţei, căci <<virtuţile ├«nseşi sunt opera lui Dumnezeu. Ele sunt pe cale cu noi sau calea ├«nsăşi. ├Än fiecare virtute este o parte din tăria Lui spirituală cobor├ótă la nivelul trebuinţelor noastre. Pe măsură ce urcăm spre El, ni se face mai simţit. Virtuţile sunt ├«ntinderile noastre spre Dumnezeu, dar aceste ├«ntinderi nu se fac fără cobor├órile Lui la noi>> 9. ├Ämpreună lucrarea omului cu Dumnezeu se continuă, după cum vedem, şi ├«n urcuşul propriu-zis. Chiar ├«n treptele cele mai ├«nalte pe care poate ajunge fiinţa umană ea este susţinută de harul divin, ├«n mod tacit, aproape nesimţit, dar ├«n mod tainic această prezenţă are efecte binefăcătoare, determin├ónd apariţia unor rezultate nescontate şi imposibile pentru puterile pur omeneşti. Harul ├«şi sporeşte prezenţa lucrătoare ├«n fiecare pas ├«nainte spre nepătimire şi cu fiecare refuz de a mai săv├órşi păcatul, astfel că sufletul ├«şi nutreşte forţele pe de o parte ├«n existenţa reală a lui Dumnezeu ├«n sine care, ├«n timp, devine tot mai simţită, pe de altă parte din unirea tainică a sa cu Creatorul (a treia treaptă a asceticii şi misticii), tel care-i răm├óne mereu ├«n faţa ochilor duhovniceşti şi care-l ├«ndeamnă ne├«ncetat la desăv├órşire. Omul, ca fiinţă liberă, poate să refuze ajutorul harului, caz ├«n care acesta răm├óne latent, ├«nsă ├«ntotdeauna gata să răspundă afirmativ chemării, fără să se poată vorbi de o anumită forţă de determinism, ca şi c├ónd s-ar putea dispune cum se doreşte de puterea imaterială aflată ├«n ad├óncurile spirituale. Deşi opera ÔÇô ├«n mare măsură ÔÇô harului, virtutea nu dovedeşte deci libertatea umană care poate oscila ├«ntre a conlucra ori nu cu Dumnezeu, semn al recunoaşterii sau al nerecunoaşterii Lui ca existenţă de Sine, pur spirituală, personală, superioară oricăror creaturi: <<Virtutea nu este ceva ce se adaugă firii din afară, ci este expresia libertăţii recucerite şi, ca atare, mijlocul prin care redăm firii strălucirea ei naturală, strălucire care fulgeră ├«n lumina soarelui dumnezeiesc>> 10.

Stăruinţa ├«n lucrarea binelui ne apropie Binele cel mai presus de minte şi de fire, făc├óndu-L cunoscut nouă şi noi devenind cunoscuţi Lui prin descoperirea bucuriilor de care ne putem ├«mpărtăşi, ca şi a elementelor proprii prin mijlocirea cărora receptăm existenţa şi valoarea acelui bine. Se produce o deschidere ├«nspre Creator, care umple de Sine (cu har şi energie necreată, nu cu fiinţa) ├«nţelegerea, voinţa şi simţirea creaturii raţionale, aptă şi să perceapă misterul dumnezeirii şi să tindă către el. Puterile spirituale, fortificate la maxim şi potenţate să-şi ofere existenţa celui mai nobil scop ÔÇô ┬áal ├«ndumnezeirii ÔÇô vor simţi nevoia ├«nlăturării actului de slujire a celor materiale şi trecătoare. Odată cu aceasta este iminentă explozia darurilor Duhului Sf├ónt, care răsplătesc şi implică persoana ├«n săv├órşirea pe mai departe a binelui şi ├«n căutarea dreptăţii dumnezeieşti. Aşa se prezintă virtutea. Şi pentru că ea este, ├«n fapt, moarte pentru păcat şi viaţă pentru Viaţă, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae o numeşte <<stare de ├«nviere>> : <<Starea de ├«nviere este domnia desăv├órşită a spiritualităţii asupra trupului. Dar pe măsură ce spiritualitatea noastră sporeşte şi devine mai evidentă, ne devine mai evidentă şi prezenţa spirituală a lui Iisus Hristos sau prezenţa Lui ├«n noi prin Duhul Sf├ónt. Propriu-zis, lucrurile se dezvoltă ├«ntr-o reciprocitate. Se ├«nlătură pentru noi, tot mai mult, de pe prezenţa lui Hristos, acoperăm├óntul care-L ascunde şi noi putem privi cu faţa descoperită slava Lui sau spiritualitatea Lui, care se răsfr├ónge ├«n interiorul nostru şi ├«n comportarea noastră exterioară>> 11. Dar Domnul şi M├óntuitorul nostru Iisus Hristos nu este şi nu se lasă descoperit dintr-o dată, ci treptat, pe măsură ce, din dragoste pentru El, ajungem la nepătimire şi la iubirea supremă, corolar al tuturor virtuţilor. Binele, oric├ót de temeinic ar fi făcut, dacă nu este ├«nveşm├óntat ├«n cămaşa iubirii, are valoare nulă. Ea dă culoare şi strălucire ├«ntregului proces de purificare, dar reprezintă şi fundamentul celei de-a doua etape a procesului de ├«ndumnezeire, luminarea şi condiţia de netăgăduit a ├«mplinirii mistice.

Treapta iluminării pleacă de la considerentul prezenţei darurilor Sf├óntului Duh ├«n persoana umană, a ├«nţelegerii semnificaţiei lor şi a fructificării prin contemplarea făpturilor, că cele ce pot trimite mai departe spre cuprinderea, ├«n rugăciune, a raţiunilor divine existente ├«n creaturi. Se trece de la cunoaşterea voalată, ca ├«n oglindă, la <<cunoaşterea ├«n duhul>>, adică la dezlegarea tainelor aflate ├«n ad├óncurile lucrurilor şi ale existenţelor. Realităţi inteligibile, dar pline de sens, trimit ÔÇô atunci c├ónd pot fi pătrunse ÔÇô la Realitatea Cea mai plină de sens. ├Äntre noi şi Dumnezeu stă lumea care poartă ├«ncă ÔÇô şi va purta p├ónă la curgerea ei ├«n eshaton ÔÇô pecetea creaţiei primordiale şi a re-creaţiei, venită prin cruce şi ├«nviere. Lumea este simbol al transcendentului divin, şi aşa a fost r├ónduit ca, descoperind-o pe ea, să ne situăm pe drumul spre Dumnezeu. ├Än acest mod, m├óntuirea omului se conjugă cu m├óntuirea cosmică. Cosmosul ├«ntreg ├«ndeamnă la a se descoperi, dincolo de el şi de materialitate ├«n care ├«l cunoaştem, spiritualul. Greutatea cea mai mare este să ajungem la acea simţire a sensului duhovnicesc pe care ├«l conţin raţiunile lucrurilor. Doar discernăm├óntul are forţa surprinderii esenţiale existenţelor, a finalităţii spre care ele trimit, la ├«nceput mai greu, apoi tot mai uşor. Prin exerciţiu se ajunge la o fulgerătoare intuiţie a prezenţei divine creatoare, proniatoare, m├óntuitoare. Astfel, fiecare lucru este perceput ├«n relaţie cu Dumnezeu, ceea ce conferă creaţiei frumuseţea interioară ascunsă şi copleşitoare. Paradoxal, materialitatea creaţiei nu apasă fiinţa umana şi nu o leagă de sine, n-o face inertă sau nesimţitoare, ci ├«nţelegerea justă naşte raportarea ei la Fiinţa Absolută. Interdependenţa creaţie-Creator nu este ├«nsă subiectivă din punctul de vedere al umanului, ca şi c├ónd acesta ar născoci relaţia şi ar afirma-o acolo unde nu este. Descoperirea lui Dumnezeu ├«n creaţie denotă caracteristica ontologică a raportului şi obiectivitatea lui. Dumnezeu este descoperit pentru că există acolo!

Contemplaţia naturală, afirmare a prezenţei divine ├«n tot ceea ce ne ├«nconjoară, face trecerea la negare. Sesiz├ónd inconsistenţa de sine şi ├«n sine a naturii creată şi neputinţa ei de a-şi fi suficientă ori de a mulţumi pe om ├«n căutarea supranaturalului, realiz├ónd aşadar imperfecţiunile făpturii, afirmăm suprarealitatea lui Dumnezeu prin respingerea tuturor definiţiilor ├«nguste şi ne├«ncăpătoare ├«n care avem impresia că L-am putea constr├ónge să ├«ncapă. Numai că nimic, niciodată nu va reuşi să-L cuprindă ├«n fiinţa Sa pe Dumnezeu, nici chiar conceptele sau rezultatele g├óndirii pure. De aceea, negarea imperfecţiunilor este mai potrivită pentru cunoaşterea lui Dumnezeu. Apofatismul, calea negaţiei, departe de a susţine incognoscibilitatea absolută (prezentă totuşi la Varlaam, oponentul Sf├óntului Grigorie Palama şi, ├«n timpurile mai noi, la Vladimir Lossky), tot mai multă cunoştinţă, inclusiv de aceea că fiinţa lui Dumnezeu se găseşte deasupra oricărei cunoaşteri. Atingerea acestei trepte ├«nseamnă apropierea ameţitoare de lumina dumnezeiască. Dar, ţin├ónd seama că ├«nvăţăturile Sf├óntului Grigorie Palama, Părintele Dumitru Stăniloae admite o formă superioară de apofatism, care apare ├«n timpul rugăciunii, c├ónd sufletul, neg├ónd ├«n mod cu totul absolut lumea, uită de ea şi se ├«nalţă spre Dumnezeu, ceea ce ├«ncă nu este echivalent cu vederea luminii. Necesară de la ├«nceputul vieţii duhovniceşti, rugăciunea devine esenţială ├«n acest moment. Cea mai importantă condiţie: să fie ne├«ncetată, ca să nu rupă legătura sufletului cu Stăp├ónul său. Se produce aceeaşi deschidere reciprocă şi personală, ca ├«n cazul primirii de către om a harului: <<Aşa cum Dumnezeu l-a făcut pe om capabil să ├«nţeleagă prin minte cuv├óntul Său direct sau revelat, tot aşa l-a făcut capabil să se facă, prin rugăciune, ├«mpreună subiect al faptelor Sale mai presus de fire: mintea şi organele trupului omenesc sunt capabile să primească şi să slujească, ca organe de ├«mplinire şi comunicare, puterile lui Dumnezeu. Mintea omului se ├«nalţă şi se deschide pentru a prinde ├«nţelesurile comunicate de Dumnezeu, organele trupului său se imprimă cu spiritualitatea puterilor dumnezeieşti, superioară legilor naturii. Omul se face ├«ncăpător şi ├«mpreună subiect al lucrărilor lui Dumnezeu şi al vieţii dumnezeieşti>> 12. Scurtă şi cu un conţinut concis, rugăciunea inimii se impune să fie c├óştigată cel puţin ├«n această etapă, dacă nu ├«n cele anterioare. Dorul după Dumnezeu dă puteri nebănuite sufletului, iar harul sprijină eforturile limitate ale omului ├«n a descoperi frumuseţea fără seamăn a trăirii ├«n Dumnezeu şi cu Dumnezeu. Ce reuşeşte rugăciunea? Revenirea subtilă a persoanei ├«n sine ├«nsăşi, nu cu g├ónd de m├óndrie (căci smerenia ├«i aduce cunoştinţă teocentrismului), ci spre a se găsi şi a-şi recunoaşte starea de nevrednicie şi păcătoşenie. <<S-ar putea spune că Kenozei revelaţionale voluntare a lui Dumnezeu trebuie să-i corespundă din partea noastră un act de smerenie, de acceptare prin credinţă a comunicărilor Lui, prin renunţarea la m├óndria de a-L cunoaşte prin noi ├«nşine, ca urmare a unei exponibilităţi involutare a lui Dumnezeu. Dar noi, prin această smerenie, ne ├«nălţăm unde n-am putea ajunge prin puterile noastre>> 13.

Trecerea din faza iluminării ├«n cea a desăv├órşirii se realizează ├«n cea mai mare parte datorită ├«ntoarcerii raţiunii umane ├«n sine, act prin care omul se recunoaşte simplă creatură şi simte izvorul harului, prin care cunoaşte p├órga bucuriei spirituale de care poate beneficia. Acesta este rostul smereniei, iar punctul culminant al rugăciunii ├«l determină să intuiască, dincolo de neputinţa sa, puterea lui Dumnezeu de a-l face nemuritor: <<Mintea, ├«ntorc├óndu-se spre sine, trebuie să uite de toate ca să se vadă pe sine şi, ├«n sine sau dincolo de sine, pe Dumnezeu. (ÔÇŽ). Prin subiectul nostru avem senzaţia că ne scufundăm ├«n oceanul subiectului divin; ordinea obiectelor definite este depăşită şi prin aceasta ne-am ├«nt├ólnit, prin realitatea indefinită a subiectului nostru, cu realitate subiectului divin, realitate indefinită şi ea, ca şi realitatea subiectului nostru, dar ├«ntr-un grad infinit de indefinită>> 14.

Vederea luminii dumnezeieşti nu o pot ├«nsă oferi doar rugăciunea curată şi smerenia. Ele trebuie să fie ├«nregistrate de iubire, singura care face posibilă unirea ├«n cel mai mare grad a omului cu Dumnezeu. ├Än iubire, două persoane se apropie reciproc, prin g├ónduri şi intenţii frumoase; mai mult, ├«şi trimit una alteia parte din sinele propriu, chiar pe acesta ├«ntreg, deşi nu ├«ncetează existenţa eului personal. Pe de altă parte, cel care primeşte, nerăm├ón├ónd pasiv, nu devine două persoane, ci răm├óne el ├«nsuşi, de sine, ca şi ├«nainte. Caracteristica lui, acum, este bogăţia imaterială c├óştigată prin comunicare interpersonală a energiilor de natură spirituală. <<Faptul că vederea luminii dumnezeieşti echivalează cu o unire cu Dumnezeu, iar unirea aceasta este o unire din iubire, de care sufletul se umple tot mai mult prin ├«mplinirea poruncilor lui Dumnezeu, sau a voii Lui, arată că ├«nt├ólnirea cu Dumnezeu ├«n lumină, este o unire sau o ├«nt├ólnire ├«n care persoanele sunt ├«ntregi şi totuşi nu se confundă>> 15. Schimbul care se produce ├«n relaţia iubitoare dintre Dumnezeu şi om este practic unilaterală: omul nu are ce să ofere ca fiind dintr-ale sale. Totul este al lui Dumnezeu, inclusiv iubirea, energia divină necreată, cu care este ├«nconjurată ├«ntrega creaţie. Răspunsul iubitor al umanităţii este schimbarea de sens, prin intenţionalitate, la actul creator al Sfintei Treimi.

Un alt gen de iubire, căreia omul nu-i poate răspunde nici măcar prin ├«ntoarcerea ei spre Cel de care a primit-o ÔÇô ca ├«n cazul anterior ÔÇô este iubirea ca extaz, ├«n care se poate vedea lumina dumnezeiască. Acesta este darul exclusiv al lui Dumnezeu şi prin el se poate experia prezenţa energiilor necreate (fiinţa divină răm├óne ├«n continuare nepătrunsă) şi un tip de cunoaştere la care n-am putea ajunge prin puterile proprii. Apropierea de Dumnezeu p├ónă la un asemenea grad şi descoperirea de către om a infinităţii de iubire şi cunoaştere a Lui, vor face să fie simţită infinitatea sentimentului de fericire şi senzaţia de umplere perpetuă din acela. Se ajunge la adevărata şi unica ├«ndumnezeire, deşi ├«nceputurile ei se găsesc departe, ├«n Taina Botezului. Lucrările naturii umane ├«ncetează, şi-şi fac apariţia lucrările dumnezeieşti care le copleşesc pe cele naturale. Omul ajunge dumnezeu prin har, treaptă la nivelul căreia, <<uniţi cu El, ne vom umple toţi de lumină şi tot universul va fi ├«n ├Ämpărăţia cerurilor o ├Ämpărăţie a luminii, o ├Ämpărăţie a luminii răsp├óndite ├«ntre Persoanele Sfintei Treimi şi din Ea ├«ntre persoanele umane, unite cu Hristos>> 16.

├Än viziunea Părintelui Stăniloae, acestea sunt etapele prin care se poate ajunge la vederea lui Dumnezeu ├«n lumina cea <<neapropiată>>. ├Äntemeiate scripturitic şi patristic, ├«ndrumările pe care ni le da nu se cer dec├ót să fie urmate prin trăire autentic creştinească. Este un drum greu, dar acesta este creştinismul!

 

 

 

 

 

Note bibliografice

 

 

1. Revista Studii Teologice, seria a II-a, anul XLVI, nr. 4-6, iulie-decembrie 1994, pag. 71-82.

2. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica creştină sau teologia vieţii spirituale, Cluj, Casa Cărţii de Ştiinţa, 1993, p. 11.
3.Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, ┬áLegătura ├«ntre Euharistie şi iubirea creştină, ├«n revista <<Studii Teologice>>, an XVII (1965), nr. 1-2, p. 16.
4. Idem, Semnificaţia luminii dumnezeieşti ├«n spiritualitatea şi cultul Bisericii Ortodoxe, ├«n revista <<Ortodoxia>>, an XXVIII (1976), nr. 3-4, p. 441.
4. Ibidem.
5. Idem, Ascetica şi mistica creştină sau teologia vieţii spirituale, Cluj, Casa Cărţii de Ştiinţaă, 1993, p. 65.
6. Idem, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Craiova, Ed. Mitropoliei Olteniei, 1991, p. 312.
7. Ibidem, p. 241.
8. Ascetica şi misticaÔÇŽ, op. cit., p. 110.
9. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Natură şi har ├«n teologia bizantină, ├«n revista <<Ortodoxia>>, an XXVI (1974), nr. 3, p. 416.
10. Ibidem, p. 407.
11. Idem, Criteriile prezenţei Sf├óntului Duh, ├«n revista <<Studii Teologice>>, an XIX (1967), nr. 3-4, p. 125.
12. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova, Ed. Mitropoliei Olteniei, 1987, p. 156.
13. Idem, Cunoasterea lui Dumnezeu la Sfantul Ioan Gura de Aur, in <<Ortodoxia>>, an IX (1957), nr. 4, p. 562.
14. Idem, Natura si har in teologia bizantina, art. cit., p. 426.
15. Idem, Semnificatia luminii dumnezeisti in spiritualitatea si cultul Bisericii Ortodoxe, art. cit., p. 440.
16. Idem, Studii de Teologie Dogmatica Ortodoxa, op. cit., p. 316.



Drd. Stelian Gomboş
  Sinaxar  
   
Biserica Ortodoxa Romana Sfanta Cruce
 
 

Explore website in a language of your choice:

©2008 Biserica Ortodoxa Romana "Sfanta Cruce".
Site realizat ca sponsorizare de catre Logic Industry - Web Design for Business
 
 
Open DC Holy Cross Romanian Festival ×